Am pornit sa scriu articolul acesta, pentru ca, am constatat ca, intr-un anumit context, cuvantul “blestem” mi-a aparut astazi in minte..
Si acum o sa povestesc:
Cu ani in urma, am invatat sa pictez icoane de la minunata Doamna Eliza Popescu. A fost extraordinara si m-a ajutat mult, incetul cu incetul am inceput sa pictez tot mai bine, iar lucrarile mele erau tot mai frumoase. Eliza, ca majoritatea oamenilor in acea perioada (vorbim de sfarsitul anilor 80) se temea de tot ce misca in jurul ei. Ii era frica sa vanda icoane ca sa nu o prinda fiscul, ii era frica sa se stie ca picteaza ca sa nu o ia la ochi securitatea si mai avea ea o sumedenie de frici. Una dintre ele era aceea de a nu-i face altcineva concurenta. Pe mine m-a invatat cu drag, dar de o mie de ori mi-a spus sa nu mai invat pe nimeni, absolut pe nimeni, ca ea vrea ca numai eu sa stiu, ca sa ii ramana stilul si dupa ce ea nu va mai fi…
La un moment dat, prietena mea cea mai buna, care imi fusese colega din generala si care avea talent la desen mult mai mare decat mine, m-a rugat frumos sa o invat si pe ea sa picteze icoane. Nu i-am promis nimic, nu inainte de a o intreba pe Eliza, a carei interdictie imi rasuna puternic in minte. Cand i-am povestit acesteia despre rugamintea prietenei mele, s-a infuriat cumplit si mi-a spus : « Sa nu cumva sa indraznesti sa mai inveti pe cineva ce te-am invatat eu ! Te blestem si pe tine si pe familia ta, daca vreodata vei invata pe altcineva ce ai invatat de la mine » ! Asta a fost cumplit, si mi-a rasunat muuult timp in minte.
Nu am invatat pe nimeni niciodata si am fost “nevoita” sa refuz cateva persoane care chiar imi erau apropiate si mi-a fost cumplit de greu sa le refuz. Acuma, daca stau sa ma gandesc, a fost una sau doua situatii in care aceasta scuza a fricii de blestem a fost numai buna, pentru ca niciodata nu am stiut sa spun nu.
Doar ca, dupa binecunoscutul pincipiu « Never say never », pana la urma a existat o persoana care a invatat de la mine sa picteze, si a invatat atat de bine incat o perioada am lucrat cot la cot amandoi si am pictat sute de icoane impreuna. Era un om pe care l-am iubit si cu care am petrecut o perioada din viata. Nu pot sa spun ca l-am invatat, el s-a oferit sa ma ajute. La inceput imi pregatea lemnele, le slefuia si le dadea cu grund. Apoi a invatat sa deseneze modelele, si sa puna primele straturi de culoare. Tot asa, putin cate putin, pana cand, ibntr-o zi a pictat prima lui icoana de unul singur. Au urmat altele, tot mai reusite si mai frumoase. Intr-o zi i le-am aratat Elizei si i-am spus ca pictam amandoi. Era foarte fericita si ne-a laudat…
Am rugat-o sa isi retraga blestemul, moment in care ea a fost stupefiata. Ce blestem? I-am reamintit ce mi-a spus cu ani in urma, iar ea a inceput sa rada. “Vai de mine! Eu am facut asa ceva??? Of, dar asta a fost atunci, pentru ca eram suparata ca i-ai imprumutat prietenei tale colierul de sidef pe care ti l-am dat eu… Nu e nici un blestem, Dana, continuati sa pictati! Cum ai putut sa te gandesti ca eu as face asa ceva ?”
Dupa aceea, de fiecare data cand cineva a vrut sa invete sa picteze icoane, n-am mai ezitat. Am impartasit tot ce stiam, cu bucurie chiar. Din pacate nu stiu ca cineva din invataceii mei sa mai picteze si acum, cred ca o sa le cer de acum sa imi faca mie cadou a doua iconita pe care o picteaza (ca de prima te dezlipesti cu mare greu 
).
Uite ca, totusi, dupa atatia amar de ani, constat cu surprindere ca inca au mai ramas urme.
De ce am scris toate astea ? Ca sa fim atenti la conditionarile pe care le avem, sa stam un pic si sa le analizam, apoi sa vedem cum ne afecteaza ele viata. Acesta a fost doar un caz banal si din fericire fara urmari. Este doar vina mea, ca am crezut in blesteme, ca am avut convingerea ca ele se implinesc si asta mi-a conditionat toate activitatile ulterioare legate de icoane. Nu-i asa ca din afara pare stupid ?
E doar in mintea noastra pana la urma, este o lectie din care eu am invatat multe si stiu ca in viitor nu o sa se mai repete.
