Îl chema Ion Acu, badea Ionacu, aşa îi spuneau toţi cei care îl cunoşteau. Îmbătrânise pe lângă calea ferată ce trecea prin Ilva şi ducea către Vatra Dornei. Avea 35 de ani când s-a construit, muncise şi el la ea, apoi s-a angajat la CFR şi timp de 25 de ani, până acum când avea sa iasa la pensie, a fost paznic de linie. 25 de ani în care, zi sau noapte, iarnă sau vară, soare sau ploaie, sarcina lui a fost să meargă între Leşul Ilvei si Poiana Ilvei, cam trei kilometri şi să vegheze să nu fi căzut cumva pietre sau stânci pe linie. Lua de la gară un număr, pe care trebuia să îl lase într-o cuşculie la intrarea în Poiană. De acolo lua altul, pe care il aducea înapoi. Aşa îl puteau verifica şefii dacă a parcurs în totalitate drumul pe care îl avea de facut.
Acum se apropia de pensie, aceasta era ultima iarnă în care înfrunta troienele şi viscolul aspru care îi pătrundea chiar şi prin paltonul gros de CFR-ist şi sfeterul de lână.
În micul canton de lângă gară se adunaseră la căldură mai mulţi din cei care aveau treabă pe linie, în marea majoritate paznici. Cel de la barieră, cel de la marfare, controlorul de linie, ăla care mergea cu ciocanul de bătea în roţile trenurilor şi ştia după cum sună dacă sunt bune sau nu şi mai era, într-un colţ, adunat lângă sobă să îşi alunge frigul din oase, ficiorul lui Alexandru din Plai. Bălai, slăbuţ, da’ iute la minte, că de-aia ajunsese student la Cluj. Venise el să îl inlocuiască pe tatăl său, că pe bătrân l-a pus la pat un guturai aprig.
Badea Ion se ridică cu greu de pe scaunul unde aţipise preţ de o jumate de ceas, îşi lua paltonul din cuier şi se pregătea să pornească, a doua oara în noaptea aceea, să îşi faca rondul lui. Îşi luă şapca în cap şi in mâini manusile groase de lână şi era pregătit să se avânte în frigul de afară.
-Bade Ioane, da’ nu ţi-i frică să umbli prin sălbăticia aia, aşa singur, in toiul noptii?
Bătrânul se întoarse spre tânărul care il privea cu ochi mari. îi era drag baiatul, că ştia cât de greu i-a fost şi cât s-a zbătut să facă şcoală. Cu el nu era ursuz ca şi cu ceilalţi, aşa că îi răspunse, în timp ce îşi infăşura fularul la gât:
- Apăi că doară nu mă duc singur, am pretenii mei care vin cu mine…
- Ce preteni? îl întrebă băiatul, uşor necăjit de gândul ca omul îşi bate joc de el.
- Haida să îi vezi. Dă-te pe pod, şi stai acolo până trec io. Să faci bine să nu te mişti, orşice vezi. Stai liniştit şi nu scoate un sunet. Dupa ce vezi că mă duc, haida înapoi la căldura, că-i frig rău afară… ş-apăi când m-oi întoarce om povisti.
Tanarul îi privi şi pe ceilalţi, aceştia îl încurajau din priviri, dar parcă nimeni nu voia să îl lămurească ce-i cu pretenii lui badea Ion. Se imbrăcă în grabă şi ieşi pe urmele bătrânului. Acesta pornise deja pe calea ferată, cătinel-cătinel, leganându-se monoton, i se mai vedea doar umbra la lumina lămpaşului de ceferist.
Deodata, i se paru ca zăreşte mişcare în pădurea care se prăvălea deasupra căii ferate. Se uită mai atent dar nu vedea decat copacii, goi si stingheri în lumina zapezii şi a slabelor raze de lună ce mai răzbăteau printre nori. Îşi strânse şi mai tare haina pe el şi porni să se întoarcă către canton, dezamăgit şi cu gândul la râsetele cu care or să îl întâmpine ceilalţi, că au reuşit să îl păcălească. Se opri, nevenindu-i să îşi creada ochilor. Încet încet, din pădure coborau umbre întunecate, fără nici un zgomot si se adunau in spatele bătrânului. “Tuuuloaaaie”, îşi spuse, “se adună o haită de câini pe urmele lui”! Primul gând fu să fugă să îi alerteze pe cei de la canton că badea Ion e in pericol, apoi işi aminti ce i se spusese. Să stea linistit orice ar vedea. Îşi stăpâni cu greu bătăile inimii şi privi cu atenţie. Mai mare îi fu groaza cînd realiză că nu erau câini, era o haită de vreo 15 lupi.
S-au aşezat frumos in spatele bătranului, cam la trei metri distanţă de el şi îl urmau. Cand se oprea badea Ionacu se opreau si ei. Il priveau, relaxati şi parcă aşteptau să le vorbească. Când acesta îşi relua drumul, porneau şi ei, agale, pe urmele lui.
In dreapta liniei era muntele, în stânga curgea, pe sub stratul gros de gheaţă, valea Ilvei. Băiatul a stat pe pod pana i-a pierdut din priviri.
Dupa aproape doua ceasuri, timp in care tânărul asteptase nerăbdător, de afară se auzi vorbă.
- Vine Badea Ion Acu, zise unul din paznici. Amu îşi ia rămas bun de la lupi. Mintean intră şi ţ-a povisti el…
Bătrînul intră, nu după mult timp, bătîndu-şi zgomotos bocancii de prag, să scuture zăpada. Salută din cap, îşi scoase şapc, şi-o aşeză meticulos pe raftul de deasupra cuierului, îşi atârnă paltonul în cui şi se apropie de sobă, să îşi încălzească mâinile. Surprinse privirea întrebatoare a băiatului şi îi zîmbi:
- No, vazutu-mi-ai pretenii? Az’ or fo mai puţîni… erau vo tri căţăle la care le-o vinit vremea să fete…mă tem că au puiat, nu mai vin numa la primăvara. O fost când or vinit şi trizăci… Da’ o mai murit din ei… unii de bătrâneţe, pe alţii i-or puşcat vânătorii, alţîî or perit cine ştie di ce… Vo caţva ani la rând o fost in haită un lup alb. Tare fain. Ş-apă numa nu l-am mai văzt…
Făcu o pauză, parcă îşi aducea în minte toţi “prietenii” din ultimii ani. Se vedea pe figura lui cu cat îi erau de dragi. Zambi unui gand, apoi continuă:
- Ai văzt-o pe aia din faţă? Ea îi şefa amu. Are vo patru ani. O ştiu de căţălandră. Pe toţi îi ştiu de pui, că primavara vin caţelele cu pui cu tot, să mi-i arate.
- Da’ nu ţi-i frică de ei, Bade Ion?
- Di ce sa imi fie frică? De mulţi ani vin dupa mine, mă cunosc tăţi. La început, până a nu mă cunoaşte, mă urmăreau prin pădure. Le vedeam umbrele şi auzeam cum troznesc crengile uscate cînd mai călcau pe câte una. Da’ nu m-or atacat niciodata. Io imi vedeam de drumu meu, el de-al lor. Pe urmă, dupa v’un an, or coborât pe linie, după mine. Niciodată nu i-am atins şi nici nu m-am apropiat de ei, da’ nici ei de mine mai mult de un metru. Cand stau să hodin, stau şi ei. Ăi mai bătrâni se aşeaza, puii se joaca între ei. Mai şi povestesc cu ei câteodată… le-am dat şi nume. Şi să uita la mine de gâneşti că m-ar înţăleje…. Când ajunjem la cutia cu numere să aşază şî mă aşteaptă pân’ mă-ntorc, mă lasă să trec pe lângă ei şi dup-aia se aliniaza iară tăţi în spatele meu şî mă aduc acasă. De când îs cu ei, veci nu mi-o mai fost frică de nimic.
Aşa, băiete dragă, asta-i povestea cu pretenii mei. De douăzăci de ani vin dupa mine, noapte de noapte. Amu îs acolo sus în pădure, aşteaptă să mă duc iară. Peste un ceas, când pornesc, haida să îi vezi, că iara vin. No amu m-oi pune să aţîpesc o ţîră, ş-apăi pe la patru oi porni iară cătă Poiană…. Cu pretenii mei.
Se aşeză pe scaun lîngă sobă, îşi puse barba în piept şi adormi în câteva minute.Tânărul nu putu să doarmă toată noaptea cu gândul la fascinanta întâmplare la care fusese martor.
Peste ani, multi ani, avea sa mi-o povesteasca mie şi să aiba bucuria să-mi descopere încântarea şi mirarea din ochii in timp ce il ascultam…
