Poveste cu arhitecturi

Nu care cumva sa va induca in eroare titlul, nu m-am facut nici mai culta nici mai desteapta. Si nu, nu oftati, speranta moare ultima, poate mai am o sansa, oricum, eu fac eforturi (Mi-am luat hamac, pe care il port in permanenta in portbagaj, am si o carte tot in portbagaj, deci sunt pregatita sa citesc oriunde si oricand, adeca bunavointa exista).

Azi dimineata, cum mergeam eu pe traseul meu obisnuit catre birou, lalaind ceva MIke Oldfield intre doua “complimente” adresate colegei de trafic aflate la volanul masinii din fata mea, decid ca sunt plictisita si trebuie sa ma intind, ca sa ma relaxez, nu-i asa.

Si ma intind, …. si ma intind. Si raman, asa intinsa, cu mainile in lateral, gura cascata, capul pe spate si ochii bulbucati, fixand, prin trapa de la masina, basoreliefurile de pe cladirea de langa stop.

“O, nu, nu-i drept sa te-ndoiesti!”, vorba poetutui. Ma frec la ochi si ma uit mai bine. Sunt doi si sunt goi.

Care este sansa sa te trezesti intr-o dimineata sub doua nuduri de barbati de 2,5 metri? Ha? Oare ce vrea sa imi transmita, mie, universul? Pana una-alta, sar pe telefon, sa fac doua poze, sa imortalizez momentul.

Cum mi-e plin capul de semnificatii si de interpretari de cand sunt ucenita in ale tarotului, am inceput sa despic firul in patru. Oare voi intalni pe cineva? Oare va trebui sa aleg intre doi barbati? Oare, pur si simplu e vorba despre sex? Nuuuu ca ca sunt acoperiti cu frunza sau carpe sau ce mama saraciei s-a fi gandit sculptorul in insiratia lui. Oare ar fi cazul sa caut pe cineva?. ma trezesc din reverie vreo suta de claxoane. Ma uit buimacita in jur si inteleg. Toti cei din spatele meu sunt barbati. Deh.

Numai ca, dupa aceea am inceput sa ma gandesc cum Doamne am trait eu aproape 40 de ani in Clujul asta, am trecut de sute de ori pe langa cladirea asta si este prima data cand bad basoreliefurile?

Macar ca, am mai scris eu  pe aici, m-am invatat mai demult sa idic capul din trotuar si sa mai vad cladirile, da uite asta mi-a scapat.

Gugalesc rapid, gasesc doar un articolas despre cum au fost vandute ceva cladiri istorice ale Clujului, asa ca o sun pe mama Clujului d epoveste si ii forwardez poza. Ofcors ca recunoaste cladirea din prima si ocors ca ii stie si povestea. Si mi-a si promis ca o sa mi-o spuna si mie, cat de curand.

Pana la noi vesti…. am incalecat pe-o sa:)

 

Posted in Uncategorized | 4 Comments

Povești de pe la teatru (3)

Atenţie, cad îngeri!.

Dacă până acum, Claudia era aceea care mă informa “Ţi-am luat bilete”, de data aceast eu am fost cea care m-am cerut la teatru. Unu pentru că era Elena Ivanca, de care m-am îndrăgostit când am văzut-o în Declaraţia, doi pentru că sunt foarte sensibilă la cuvântul înger.

Acuma, de bună seamă că nu mă aşteptam să-mi pice v-un înger în braţe, dar nici nu prea ştiam la ce să mă aştept.

Ce pot să spun este că primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit din sala a fost să mă prăvălesc pe facebook şi să scriu (din nou ) “Ivanca este genială!”.

Este vorba de un monolog. De fapt nu este un monolog. (Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la monolog văd un actor pe un scaun, care vorbeşte singur o perioada determinată de timp, ca spectatorii să poată dormi tihnit. Iar cei din sală sunt toţi din ăia care au probleme grave cu insomniile, de-aia merg la monoloage, că măcar aşa adorm şi ei o ora şi e mai ieftin ca somniferele).

Deci, nu e monolog, este un spectacol, din nou One woman show. Spectacol, pentru că, femeia asta fuge, sare, pluteşte, zboară, dansează, se roagă, rade, plânge, se joacă. Cu noi şi sufletele noastre.

La început este cam derutant. Pentru că, începe un joc copilăresc, cam că atunci când te joci cucu-bau. Din spatele a două palme cu degetele care se răsfiră încet făcând loc la doi ochi vii şi întrebători, se aude o voce copilărească, spunând, aproape şoptit :”Unde sunt?” “Unde sunt eu”?

Este clar că avem de a face cu o continuă căutare. În piesa cealaltă nu-l găseam pe Gigi. Dacă problema de atunci s–a lămurit oarecum, acum pare mai dificil. Întrebarea continuă, actriţa măturând cu ochii fiecare persoană din încăpere. La a treia întrebare, devine serios. Mai că îţi vine să ridici două degete şi să încerci diverse variante “Ăăăăăăă, pe scenă? Ăăăă la teatru? Sau mai specific… Ăăăăă în Cluj? Şi ai putea continuă tot aşa, extinzând la nivel macrogalactic (România. Europa. Terra. Sistem solar. Galaxie, etc). Cam după ce apucă să îţi treacă toate astea prin minte (dar din fericire nu ai deschis gura), de pe scenă vine răspunsul, tot şoptit, că şi cum ţi-ar fi împărtăşită o mare taină.

“Sunt peste drum de mine însămi!”. Asta, ajutată şi de o expresie a feţei extraordinar de grăitoare.

“OK, lady! m-am liniştit”. Dintr-o dată mă simt mult mai confortabil, că nici eu nu-s chiar pe-acasă. Drept pentru care mă destind şi urmăresc ce se întâmplă în continuare.

Din nou nu o să povestesc totul (cred că mi-ar trebui vreo 20 de pagini, dacă intru în amănunte). Este vorba de texte din poemele şi amintitirile Sînzianei şi a lui Marcel Mureşeanu, pe care Elena Ivanca (singură singurică, cum ţinea să specifice Melania Ursu la sfârşitul piesei) le-a împletit aproape un an, până a ajuns la forma această.

Timp de o ora cât durează spectacolul eşti purtat prin tot felul de amintiri şi poveşti. Cu oameni de la ţară, atât de frumos prezentaţi, sugeraţi şi jucaţi că este imposbil să nu faci legătură cu personaje din trecutul personal. Pe scenă se pomenea de mătuşa Parasca, eu o vedeam pe Maria lui Vasilie din copilăria mea. Pe scenă era Bunica Ana zicând o rugăciune, eu o vedeam pe bunica mea cu busuioc în san spunându-şi şoptit rugăciunile în timp ce se pieptăna şi îşi aşeza năframa de sărbătoare. Apoi, Tile, cel rănit în război, şi Luli nebuna… Atunci înţeleg de unde şi de ce cad îngerii… Şi tot aşa, oameni din copilăria mea intră şi ies de pe scenă, separate de un ras zglobiu şi jocul copilăriei : Tic-tac, tic-tac, am plecat la căutat, cine nu-i gata, îl iau cu lopata….”
Te uiţi în continuare la un singur om care dansează pe scenă şi vezi Istambul, Singapore, şi alte locuri extraordinar de frumos sugerate prin text şi interpretare.

Am râs, am suspinat, am lăcrimat, am trecut prin nenumărate stări de spirit. La sfârşit am plâns. Pentru că, nu ştiu cum s-a făcut că m-am conectat direct la emoţia ei, a omului Elena Ivanca. Care îşi primea aplauzele şi florile cu lacrimi în ochi cu bucurie şi cu o emoţie de nedescris….

Piesa se va mai juca în 4 februarie, eu zic că merită să o vedeţi!

Şi-am încălecat pe-o şa :)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Povesti de pe la Teatru (2)

De vreo două săptămâni, Claudia m-a invitat să văd Declaraţia, de Tudor Muşatescu. One-woman show, cu Elena Ivanca. Nu ştiam piesa, nu ştiam la ce să mă aştept, ceea ce a făcut ca totul să fie şi mai spectaculos. Elena Ivanca interpretează, pe rând, patru personaje total diferite: o cocotă cu pretenţii de artistă (care dă şi exemple de cât este de talentată, prilej cu care am ascultat o interpretare la piesa aia cu ploaia, poza şi sertarul,  de Cargo poate să ia lecţii cu carneţelul), o băbuţă hârrrrrraita (Vaaaaai!!!), o ţigancă modernă – aş zice şi o domnişoară bătrână, plângacioasă şi mucoasă, care era cât pe ce să se mărite da nu i-a reuşit.
Din nou a devenit extrem de dificil să ţin gura închisă. Dacă nu te lasă cu gură căscată expresiile savuroase din script sau ineditul personajelor, te lasă cu gura căscată interpretarea. Uite acum mi-a trăznit prin cap ideea că oamenii aceştia de pe scenă ar putea face o grămadă de bani dacă ar face un contract cu un stomatolog, sau cu o firma din aia, de cum îi zice, aşa, de tehnicieni dentari, că la câte guri deschise văd….. he he hei!
Ca şi spectator ai o problema când te apucă râsul, aşa fără nici un avertisment. Pentru că încerci să te abţii, să fii cât mai discret şi pe cât posibil să nu deranjezi actorul, mai ales într-un spaţiu atât de mic. Numai că, la un moment dat nu mai rezişti şi descătuşezi hohotele zăgăzuite cu greu şi atunci, spectacolul se mută de pe scenă în sala: hohotit cu capul dat pe spate – cei fără inhibiţii, hohotit cu amândouă mâinile la gură – cei cu grave probleme dentare sau care se tem să nu îşi piardă protezele; hohotit cu o singură mâna la gură – cei cu mai puţine probleme dentare, hohotit cu capul pe genunchi – ăştia sunt introvertiţii, hohotit prăbuşit peste blonta planturoasă din stânga, în timp ce nevasta în dreapta hohoteşte şi ea în ceafa domnului prezentabil de pe rândul din faţă…
Nu vreau să povestesc piesa,  pentru că merită văzută. Eventual un trailer: Se micşorează încet lumina în sală…. incet…. Dintr-un colţ apare o băbuţă cu pălăriuţa dotată cu toate florile dintr-un ghiveci pe cap. Băbuţa mai are şi o pereche de ochelari din ăia de secretară enervantă. Cu paşi mărunţi vine până în dreptul scaunului tău, îşi propteşte ochii în ochii tăi şi după ce harraie puţin să îşi dreagă vocea, răcneşte UNDE-I GIGI??!!. Nu-I bai că nu ştie nimeni din sală şi că derutaţi încep să se suspecteze unii pe alţii, ea întreabă în continuare, din metru în metru. Respiri uşurat când realizezi că Gigi e numele personajului absent pe scenă, intre timp ea începe să plângă şi să o evoce pe FO-FO-LOANCA. Pe care a omorât-o nenorocitul de ungur de deasupra.
Cel mai amuzant dintre personaje mi s-a părut, totuşi, ultimul, domnişoara bătrână. Nu personajul în sine ci interpretarea. Actriţa a plâns într-una, pe bune, dar plânsul ăla,  că ne facea pe noi ăştialalţi să hăhăim la fiecare sunet …
Pauzele între personaje sunt peste aşteptări de scurte, eu chiar mă întreb cum reuşeşte în două minute să îşi schimbe nu numai hainele ci şi fizionomia, aproape complet..
La final, apare un al cincilea personaj. Nu apuci bine să te întrebi dacă aşa e piesa sau e vreo modificare a regizorului, pentru că femeia frumoasă care apare pe scenă vine din nou la tine şi fixându-te cu o privire sfredelitoare, te întreabă, ghici ce?
UNDE-I GIGI? !!! În acel moment, ori paralizezi, aşa cum am păţit eu, ori începe să ţi se deruleze în minte toţi gigii pe care i-ai cunoscut toată viaţa, tu şi prietenii tăi, aşa cum I s-a întâmplat Claudiei. Dacă eu am uitat că am o cunoştinţă numită Gigi, ea n-a uitat. Drept pentru care m-a arătat cu degetul. “Ea ştie!”  Eu disperată, mă uit la Claudia “ŞTIU?” Mda, sigur ştiu, doar că am avut un lipsus de memorie, că să parafrez piesa. Ofcors că m-am apucat de ras şi ofcors că actriţa observat, că doar stătea acolo, în faţa noastră să aştepte datele de contact şi adresa de e-mail a numitului mai sus. “Îhî, Îhî, ştii tu ceva….” Şi m-a lăsat în plata domnului, sub scaunul din faţă, unde ajunsesem din cauza poziţiei încovrigate în care m-a adus râsul. Nici ceilalţi din sala nu ştiau unde-i Gigi, drept pentru care a renunţat să mai întrebe.
Al cincilea personaj era ea, Elena Ivanca, care avea ceva frumos şi minunat să ne transmită. Am înţeles că acest mic monolog de final se schimbă la fiecare reprezentaţie, ceea ce mă face să îmi doresc deja să o văd pe următoare.
Atât pentru azi de la teatru, dragilor!
…şi-am încălecat pe-o şa  :)

(To be or not to be….  continued :) )

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Povesti de pe la Teatru (1)

Prima dată când am mers la teatru, cu clasa, aveam vreo 14 ani şi mama s-a dat peste cap, cam ca de sărbători, să îmi cumpere o pereche de pantofi frumoşi şi să îmi facă o fustă elegantă şi o bluză, pentru că nu puteai merge oricum. Nu mai ştiu acum ce piesă am văzut atunci, ştiu că juca Petre Băcioiu, Lucia Wanda Toma şi Marius Bodochi. Tineri, frumoşi şi talentaţi. Următoarele amintiri cu şi despre teatru sunt din vremea studenţiei, când chiuleam de la cursuri şi ne cocoţam la cucurigu, fericiţi că am prins un loc şi că puteam vedea o piesă. Apoi, pur şi simplu s-a împuţinat timpul meu de teatru în detrimentului timpului pentru muncă, timpului pentru copii, timpului mort şi alte timpuri mai mult sau mai puţin importante. Undeva, în interiorul meu tânjeam după teatru, dar nu mi-am dat seama cât de tare până de curând.
Ca să ieşi dintr-o anumită stare, ai nevoie de un imbold, un impuls iniţial (dacă tot sunt inginer hai să mă dau mare că mai ştiu vreo două cuvinte din fizică), impuls care în cazul meu a fost sub forma unei invitaţii la teatru primite de la buna mea prietenă, profesoara Claudia Topan.
Am văzut Sînziana şi Pepelea, am râs de mi-a curs bunătate de rimel aşezat cu grijă, peste fondul de ten aşezat cu şi mai multă grijă, astfel încât mâzgăleala de pe faţa  mea la sfârşitul spectacolului era de-a dreptul specială, apoi Insula, unde am binecuvântat clădirea teatrului şi anotimpul, pentru că dacă ar fi fost vara şi piesa s-ar fi ţinut afară, aş fi înghiţit un stol de muşte, nu ştiu cum Dumnezeu se făcea că tot timpul când mă conştientizam, mă găseam cu ochii holbaţi şi cu gura deschisă, asta când nu râdeam ţinându-mă de burtă.
Înainte de Crăciun, m-am gândit să îi fac o surpriză mamei şi să o duc să la un spectacol de colinde. Ce putea fi mai minunat decât un spectacol care se numea “Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile”? Am văzut eu că este de şi cu Ada Milea, dar, omeneşte, am gândit că până şi Ada Milea trebuie să aibă Crăciun… Deci, ne-am prezentat frumos, eu, mama, fică-mea cu par albastru şi câteva colege de la firmă (una din ele find chiar şefa mea directa, amanut important după cum se va vedea mai departe în povestire), în loja 8 la rangul unu. După primele 2 versuri: “Bradul a murit/ L-am tăiat şi l-am împodobit”, (cântate niţel cam sumbru, ce-i drept), situaţia stătea în felul următor: mamei i s-au mărit ochii şi i-a căzut falca iar fiicei mele albastre I s-a lăţit un zâmbet pe faţă care nu i-a mai dispărut decât o singură dată, când pe scena se cânta ceva de genul “vreau că părinţii mei să stea doar la servici!”,  moment în care a ridicat mâinile “Yess!!!” de parcă ar fi fost la AC/DC iar şefa mea probabil se gândea să înfiinţeze schimbul doi si trei, de dragul fetei, nu-i aşa.

Spectacolul a fost cam tot în stilul asta, am hohotit într-una, Ada Milea mi-e dragă pentru că e este un artist desăvârşit (ştiu că este un clişeu dar altceva mai inteligent nu îmi vine în minte), modestă şi specială şi vine de 3-4 ori la bis şi cântă şi tot cântă şi cred că ai putea stă o noapte în teatru şi ea să cânte şi să încânte în continuare.

 

(VA URMA)

Posted in Povesti cu mine, Povesti de la oras, Uncategorized | Tagged , , , , , | 2 Comments

46

Iar este ziua mea!

Ninge frumos la Cluj…

I-am spus surorii mele ca azi am fost mai emotionata ca niciodata si ca am lacrimat toata dimineata la toate urarile, ea m-a intrebat daca n-am o farmacie in apropiere…

Este o zi minunata, diseara o sa merg la teatru cu mama si Sonia apoi la film cu restul familei.

…inca sunt emotionata, poate maine o sa scriu mai mult si mai frumos.

 

Azi nu incalec pe nici o șa ca sunt in fusta si tocuri. Va las cu bine:)

Posted in Uncategorized | 11 Comments

Un alt inceput

Iaca de ce tac in ultima vreme!  Artsage este firmulita a carei co-owner ma aflu si in care am investit o gramada de ganduri, timp si energie. De altfel a si crescut frumos si sunt tare mandra de ea si de echipa minunata pe care o avem. O sa scriu mai multe de indata ce revin in matca:).

Chiar daca n-am mai apucat sa scriu pe aici, iaca nu m-am lasat de bunul obicei, asa ca las aici, ca dovada articolasul de inceput al blogului de pe site-ul firmei: www.artsage.ro

Ganduri de inceput

Orice reusita are o poveste. Mai lunga sau mai scurta. As sputea spune ca totul a inceput cu o idee. Numai ca idea nu a venit asa, pur si simplu. Deci totul a inceput mai inainte. Atunci cand am inceput sa gust din bucuria data de pacientii multumiti de la masaj. Si atunci cand colegii din compania in care lucrez ma chemau sa le masez umerii obositi si incarcati de munca si orele de stat la calculator, apoi zambetele de pe fetele lor.
La inceput au fost si orele de stat pe internet cautand variante de a duce masajul la birou, si miile de ganduri “Oare cum sa facem, oare cum e mai bine?”
Cred cu tarie ca gandurile se materializeaza si ca daca iti doresti  ceva mult, universul conspira astfel incat dorinta sa se materializeze.  Doar asa imi explic cum a aparut un om care sa asculte, si  sa se ofere sa fim parteneri, ca mai apoi totul sa se desfasoare cu o viteza incredibila. Este adevarat ca nu a fost asa, ca un pocnit din degete si Zana Buna sa le faca pe toate. Au fost ore de munca, de vorbit la telefon, de planuri de afaceri, intalniri, studiu.
 Incet au inceput sa apara rezultatele.  O echipa minunata, si legata, cu oameni frumosi si entuziasti. Un Art Director – Razvan, suficient de nebun sa asculte ideile noastre traznite si sa le transpuna in sigle, logouri si sloganuri (si suficient de traznit incat sa vina in echipament de motociclist la sesiunea foto, daca noi am vrut musai asta :) ). Avem si site, si asta datorita noptilor nedormite a lui Lore, care dealtfel a supravegheat cu cata obiectivitate a putut toate “productiile” noastre mai mult sau mai putin literare, postate pe site si ne-a pus un zambet pe fata de fiecare data cand stateam incrancenati cautand solutii (Si Doamne fereste sa uit de minunatele bombite raw-vegan :) pe care nu imi dau seama cand a mai avut timp sa le faca).
Artsage vine de la ART-MASSAGE, asa ne-am gandit la inceput sa se cheme firma noastra. Nu era rau, dar cumva se simtea ca se putea mai bine. Apoi a aparut Artsage, pa care Dan si Lore l-au tot mestecat si au eliminat mas-ul. Ne-a placut la toti cum suna, dar marea provocare a fost atunci cand a trebuit sa gasim o sigla si un logo, cand noi nu aveam decat un nume o idee cu un omulet –lacrima si culoarea violet. Din fericire Razvan ne-a  citit in minte, alfel nu-mi explic cum pe e-mail ne veneau gandurile noastre in format pdf.
Si uite asa, s-a nascut Artsage :).
Pe articolul original egzista si neste pozulici, asa ca va invit sa treceti pe acolo:)
Posted in Uncategorized | Tagged , , | 6 Comments

SMS-uri cu frigider

Zi de birou obsnuita. Dana primeste un sms de acasa:: “Oare tu ai pus sticlade Fairy in frigider? Am ras cu lacrimi cand am vazut-o la rece”.

Dana raspunde, fara sa stea prea mult pe ganduri (oricum nu isi amintea nicicum secvnta in care a pus sticla cu pricina in frigider, ci doar cum a apucat-o harnicia de dimineata si a pus tot ce era afara la adapost): “Ce vrei sa spui???? Nu acolo era locul ei?”.

Raspuns prompt: ” :) Uaaiii, ba da. Numa ca mi-am dat seama ca se strica cifu in baie. Merg sa il pun si pe ala la loc”.

Nu mai povestesc cum m-am prabusit sub birou de ras, oricum am iesit de acolo cu demnitate, prefacandu-ma ca mi-am scapat radiera pe jos….

P.S. Mi-am propus sa nu povestesc nimic despre episodul de luna trecuta cand, dupa o jumate de ora de cautat cheile de la masina, le-am gasit, (Surpriza!!) …in frigider, in lada de legume intre doua lamai, patru rosii si mullti castraveti.

Asa ca, imi iau saua si ma duc…

Posted in Uncategorized | 3 Comments

Din vacanta de vara

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fan Fest

 

 

Pe Dealul Albii

Posted in Uncategorized | 2 Comments

La stână

Anul ăsta chiar am avut parte de munţi. Nu chiar ca anii trecuţi cu înălţimi şi cățărări, ci aşa, mai potolit, pe acasă prin Apuseni.

Într-una din scăpările mele de weekend, am ajuns la Baișoara. (Să nu uit să pomenesc de Pensiunea Skyland, care e formidabilă, o recomand din tot sufletul. Oameni minunaţi, mâncare bună, privelişte extraordinara).

No, dacă tot am ajuns până acolo, am întrebat şi ce trasee se pot parcurge, aşa scurte de weekend. Un nenea salvamontist foarte drăguţ, a zis că sunt doar 8 km până la muntele mare, se merge uşor, pe drum.

Aşa că, într-o duminică dimineaţă, am luat maşinuța şi am început să urc, tihnit, cu intenţia că o să o las parcată undeva unde se termină drumul bun şi o să parcurg restul distanţei pe jos.

O minune de drum, am oprit aproape din km în km să culeg afine şi ciupercile ce se vedeau de pe marginea drumului (Eu dacă ajung la munte şi întru în pădure, trec automat pe modul “căutare ciuperci”. N-am ce face, se pare că e ceva genă de-a urşilor din Apuseni). Drumul bun nu avea nici o intenţie să se sfârşească, aşa că m-am trezit “navigând” cu maşinuţa mea până sub muntele mare. Unde era o stână. Dar, în mijlocul drumului, pe locul roţilor erau două băltuțe necunoscut de adânci. Cu gândul că dacă mă avînt risc să rămân cu maşina suspendată pe burtă şi cu roţile în aer, opresc, cobor şi merg să studiez dimensiunea problemei.

Nici n-apuc bine să fac doi paşi, că m-au detectat. Câinii, ofcors. Vreo 6-7 dărabe, unul şi unul, din ăia mari de stână, cu băţ legat la gât şi vreo 2-3 micuţi, dar ăia nici nu se mai pun că nici nu se vedeau dintre picioarele ăstor mari. M-au înconjurat cât ai clipi, ţinându-se la distanţă, cam la 2 metri de mine, lătrând cam furioşi că le-am încălcat teritoriul. Ceva mai departe, câţiva ciobani tundeau oile. S-au oprit din treabă când au auzit hărmălaia şi priveau atenţi, probabil gândindu-se cum să intervină.

No şi, ca orice om normal (!!!!!), m-am ghemuit în mijlocul drumului, am întins mâna spre cei mai apropiaţi şi am început să îi chem, cu vocea mea de mângâiat câini şi matze, aia de “Cuțuuuuu, ia haidaţi voi la mine, măi frumoşilor, ce faceii voi măi? serios, pe mine v-aţi găsit să mă muşcaţi, ia haidaţi voi la mângâiat! hai cuţu!”

Nu s-au oprit din lătrat, doar că acum suna altfel. Lătrau uitându-se doar cu coada ochiului spre mine, aşa mai lălâi, de parcă îşi spuneau unul altuia “Mă, îi ceva neînregulă cu asta, sigur îi cam dusă, hai să n-o muşcăm”. Unul din căţelandri s-a desprins din haită, şi dând din coadă, a venit direct la mine în braţe. L-am smotocit şi l-am drăgălit cât am putut, apoi a venit al doilea şi al treilea, iar la sfârşit, erau cu toţi în jurul meu, gudurându-se care mai de care. Nu mai ştiam pe care să îl mângâi şi să îl îmbrăţişez. Cu toată haita după mine, am ajuns la ciobani, care numa că nu îşi făceau cruce “Tulai doamne, domna, dacă nu ştiai cum să îi iei, ăştia te rupeau. Nime nu să poate apropia de stâna. Ai avut mare năroc”.

Am stat un pic cu ei de poveşti, i-am privit cum tundeau mioarele, dar tare îmi făcea cu ochiul colţul de pădure de lângă stâna. “Oare găsesc ciuperci în pădure?”. Găsiţi dară, că noi n-avem vreme să umblăm după ele. Da daţi-va dinjos de stâna, că în partea dinsus îi tare deasă pădurea, tătă va ghiorati”. Pornesc, doi dintre câini se iau după mine. Îi întreb pe ciobani dacă îi lasă cu mine, ei zic că nu-i nici o problemă, aşa că mă avânt în pădure.

Vaaaaaaai, ce frumos a fost! N-am găsit nici o ciupercă, dar picioarele mi se înfundau în muşchi până la glezne, lumina soarelui era filtrată de coroanele brazilor, se auzea susurul izvoraşelor de munte şi mă strecuram printre crengi de brad şi trunchiuri căzute. După vreo ora jumate de explorat, am constatat că m-am cam rătăcit. Unul din căţei, un puiuţ de vreo trei luni cel mult, se lipise de piciorul meu şi nu mai pleca de-acolo, semn clar că se cam pierduse şi el, celălat, stătea în spatele meu, la vreo doi metri, cu limba scoasă şi cu o atitutitudine de “no, acuma pe unde mai mergem”? Eu i-aş fi zis, dar habar n-aveam încotro să o iau. Aşa că, îmi vine ideea genială. Mă uit la el şi îi grăiesc că unui om mare. “Mă cuţu, io nu mai ştiu pe unde să o iau, hai, du-mă înapoi la stâna”. El se uită la mine, eu mă uit la el, el vede că nu intenţionez să merg în nicio direcţie, aşa că trece înaintea mea şi se opreşte. Eu stau şi aştept, cu celalt căţel lipit de mine. El face doi paşi, eu fac doi paşi după el. El mai face vreo 5 paşi pe sub o creangă de brad, eu de-a buşilea după el. S-a prins că îl urmăresc, a mai făcut vreo 5 metri şi s-a orit, uitându-se în spate, eu ce fac. L-am urmat cu sfinţenie. A repetat faza şi s-a convins că mă ţin după el. După aceea, a cotit brusc şi a grabjt pasul, oprindu-se din când în când să îl ajung. În trei minute am ajuns la un drum forestier pe care am mers vre-un kilometru, apoi a luat-o prin pădure şi în încă 15 minute eram la stana. Am ieşit victorioasă din pădure, cu amândoi căţeii sărind şi gudurându-se pe lângă mine și l-am îmbrăţişat pe eroul meu mai să îl sufoc.

Iar m-au lăudat ciobanii, că ce deşteaptă is că am luat cânii cu mine, că s-or gândit ei că m-oi rătăci, da sigur mă aduc ei înapoi la stana. Şi aşa a şi fost, drept pentru care le-am dat celor doi căţei toată mâncarea pe care o aveam cu mine, spre marea lor bucurie.
Am stat mult şi îi priveam pe ciobani cum îşi făceau treaba, purtată cumva către amintirile din copilărie, când mergeam cu bunica la stâna la tunsul oilor. Pe vremea aceea toţi sătenii mergeau şi își tundeau oile lor, apoi îşi luau lâna şi o aduceau acasă. Urma un întreg proces de scărmănare, spălare şi dărăcit, în urma caruiau rezultau nişte fuioare impecabile de lână frumoasă şi curată, pe care bunica o torcea în serile lungi de iarnă. I-am întrebat pe ciobani ce fac cu lâna. “Păi ce să facem, că nu îi mai trebuie la nime. O dăm pe părău”…

Unul dintre ei, lăsă miaua pe care tocmai o tunsese, îşi şterse sudoarea de pe faţă şi-mi zise:”Nu vreţi să mâncaţi nişte jântiţă?”. Vaaai, dar cum voiam. N-am mai mâncat jântiţă de la stâna de vreo 15 ani. M-a dus mai sus, în curte la stână, unde, în mijloc, trona un ceaun imens plin cu jântiţă, din care omul mi-a pus într-o cană de tablă de un litru până a umplut-o cu vîrf. Am mâncat cu poftă, în timp ce îi ascultăm poveştile despre casa din Câmpia Turzii şi copiii plecaţi prin lume. I-am lăsat ceva bănuţi, deşi a protestat, mi-am luat rămas bun şi de la ceilalţi şi am pornit înapoi, spre Băișoara. Au strigat după mine, să mai revin, că după ce gată cu tunsul nu mai sunt aşa ocupaţi, şi pot să îmi facă balmoş şi să stăm de poveşti. Şi să nu uit să aduc şi vo două beri :).
Am revenit pe drumeagul pietruit, oprind când îmi plăcea ce vedeam sau când mă atrăgeau adâncurile pădurii, fără însă să mă mai avînt departe, că nu mai aveam însoţitori să mă salveze.

Am ajuns seara la Cluj, după un weekend minunat, visând încă la crengile de brad, la moliciunea muşchilor şi la bucuria căţeilor pe care am ajuns să îi îndrăgesc. M-aş mai duce pe acolo, dar în septembrie încep să coboare oile de la stâna, aşa că nu cred că mai ajung anul acesta. Rămâne pentru anul viitor.

Câteva pozulici, făcute cu telefonul

Cățeii, doar 4, pentru că nu am reusit nicium să ii prin pe toți în aceeași fotografie, Cel alb si cel gri din stânga m-au însoțit în pădure.

Cateii de la stână

 

Zi de tuns oile la stână.

IMG00791-20130714-1123

 

Aici a decis sa preia conducerea :)

IMG00803-20130714-1203

Pe drum, înapoi către stână. Cuțu mă așteaptă :)

IMG00796-20130714-1153

 

Se lasa seara pe munte…

IMG00790-20130714-1049

 

… Și-am încălecat pe-o șa :)

Posted in Aventuri, Povesti cu animale, Povesti cu mine, Povesti de la tara | 14 Comments

Candva, in viitorul apropiat

Am un televizor maaare. Si un colt al meu cu un covor mare si pufos pe care  stau tolanita si multe multe perne.  Si amandoua mâtzele langa mine, le  mângâi in timp ce privesc unul din sutele de filme bune pe care încă nu le-am vazut. In capul meu e liniste si din bucataria mea luminoasa si frumos mobilata vine miros de mancare calda.

Sonia  imi povesteste din ispravile ei si  Alex râde tot timpul. Exista si un umar pe care sa imi pun capul si da, am destula minte incat sa incapa in ea si un alt om langa mine :)

Ma trezesc dimineata la 6, imi beau cafeaua la masa mare din bucatarie, in timp ce admir minunatul buchet de flori din vazuta delicata cumparata din Campeni. E liniste, Luis toarce, in timp ce eu imi notez ce am de facut pe ziua respectiva.

Imi place ce fac, pornesc spre munca fredonînd un cântec vesel. Iubesc tot ce inconjoara si imi trimit un zambet si mie. Pentru ca mi-s tare draga.

Seara ma prinde inapoi pe covorul meu mitzos, cu doua perne in brate si o cutie de servetele langa mine. pentru ca imi dau voie sa plang.

Si e frumos.

Posted in Uncategorized | Leave a comment