Cu vreo 7 ani in urma, veneam de la Alba Iulia inspre Cluj. La iesirea din Aiud am vazut indicatorul spre Buru. “Hai sa o luam pe aici” Eram cu mama in masina. Hai!

Am ajuns in cheile Valisoarei, a fost musai sa coboram sa respiram aerul acela curat si sa le admiram. Apoi ne-am continuat drumul de-a lungul unei vai care curgea domol, spre Aries. De o parte si de alta a apei era o mica lunca, cu locuri numai bune de intins o patura sau de pus un cort si de stat in liniste pe malul apei.  Amm intrat in Coltesti, iar pe partea dreapta, peisajul tipic cu dealuri impadurite a fost inlocuit de un masiv stancos, pe care alternau pete de verdeata cu stancile. Coltestiul m-a uimit prin ordinea de acolo si curatenia caselor. Aproape ca uitasem de drumul  infect. Nu am putut sa merg decat cu viteza a doua, era groapa dupa groapa. Apoi a urmat Remetea, asezat si el sub masivul stancos ce strajuia valea. Remetea m-a lasat cu gura cascata. Casute secuiesti, albe, ferestre cu obloane verzi, deschise deasupra drmului, pline cu muscate. Era ceva ce nu vazusem decat prin occident.  Foarte mic satuletul, dar cu indicatoare, frumos scrise pe tablite de lemn Spre moara, Spre Piatra Secuiului, Spre cetate. Strada era plina de turisti, majoritatea straini. Tin minte ca acasa, primul lucru a fost sa caut Remetea pe internet, spre marea mea dezamagirea am gasit foarte putine referiri si numai  in trecere, in  bloguri de calatorii. Cand am data la cautare Torocko, asa cum este denumirea satului in maghiara, ce sa vezi? Plin! Zeci de site-uri, majoritatea maghiare.  Am avut atunci o remarca cat se poate de amara la adresa celor care se ocupa cu turimul in Romania…uite asa stim noi sa ne promovam obiectivele… bine ca o fac altii pentru noi…

De atunci, am mai revenit, de cateva ori. Cand ma intreba cineva ce merita vazut pe langa Cluj, recomandam zona fara ezitare. Am uitat sa spun ca mai sunt si doua manastiri intre Remetea si Buru, ambele foarte frumoase…

Acum am stat la Coltesti trei zile. De vineri pana duminica. Vineri nu prea am apucat eu sa ies in verde (vorba celor din Ilva), insa  sambata am umblat desculta toata ziua prin iarba, am facut sute de fotografii, am povestit cu toata lumea, de la cei trei ospatari, pana la gradinarul Csaba, un om extraordinar de modest si deschis, de la care am invatat adevarate lectii de viata, apoi am intrat in vorba cu un salvamontist. Eram cu ochii pe muntele pietros din fata. Eu am frica de grohotisuri. In Fagaras am trait o mica panica la prima mea urcare spre Fereastra Mare, cararea trecea printr-un grohotis. Gandul ca mi-ar putea fugi pamantul de sub picioare si sa nu ma mai opresc pana in vale, ma facea sa tremur de frica. Il intreb pe domnul de la salvamont cam cat timp iti ia sa urci pe munte. “Pe Urias? ” “Ce urias?”   “Uriasul adormit, asa ii spun satenii. Cica este o legenda, priviti-l!”

Atunci, L-am privit.

Uitati-va si voi, ii postez fotografia. Il vedeti? In dreapta e capul, apoi trunchiul si picioarele.

Imi spune apoi ca e traseu cam de doua ore jumate din Remetea pana in Coltesti. Nu e greu de urcat, dar nici usor… “Si cu grohotisurile cum e?” intreb eu. “Cred ca e infiorator sa cobori pe acolo…este carare?” “Nu, nu este carare, dar, stiti, e extraordinar sa cobori pe grohotis daca stii cum!”

O fi, zic eu in gand si admir in continuare muntele. Am stat minute in sir cu ochii pe Urias, m-am lasat patrunsa de pacea si de linistea lui…. Apoi s-a intamplat ceva. Nu stiu ce. Eu trebuia sa ajung acolo. Stiam ca pot. Daca am ajuns pe Ceahlau, Moldoveanu, Negoiu, desigur ca o sa pot ajunge si pe Piatra Secuiului. Sigur nu o sa fac traseul in doua ore jumate dar in trei-trei jumate tot il fac. O sa ma trezesc dimineata la 6 si urc. Pana cand ma intorc, ceilalti nici nu se vor fi trezit….

La 6 fara 10 eram treaza, nici mie nu imi venea sa cred, eu somnoroasa pamantului… Am luat aparatul de fotografiat, unul destul de performant  pentru care puneam gatul jos daca i se intampla ceva si o sticla cu apa. Telefonul a dat chix, de doua zile refuza sa se incarce asa ca nu imi era de nici un folos, deci nu l-am luat. Csaba, gradinarul, era deja la treaba, am povestit  atat cat sa ii spun ca urc si ca ma intorc pana pe la noua,  apoi am luat drumul muntelui. Eu si cu mine si cu gandurile mele. Rasarea soarele. Incet, muntii din spatele meu incepeau sa straluceasca, ma opream din cand in cand sa fac fotografii. Am trecut printre lanuri de grau, plantatii de gladiole, gradini cu varza, tot felul de culturi, in parcele drepte, parca trase cu rigla. Oameni gospodari si ordonati din cale-afara. Am lasat in urma zona agricola, am intrat pe pasune si a inceput urcusul. Domol la inceput, apoi din ce in ce mai abrupt. De la o vreme, verbul care caracteriza acea parte a traseului a fost “a gafai”. Eram o mica locomotiva sub presiune. Cum eram singura si nu avea cine sa ma auda, n-aveam nici o retinere in a respira cat voiam eu de des si de tare . Apoi, a inceput nebunia macesilor si a zecilor de soiuri de flori, care mai de care mai frumoase si care musai trebuiau fotografiate. In plus, cu cat urcam, se largea perspectiva, si nu puteam sa nu imortalizez totul. Ei, dar urcusul adevarat a inceput atunci cand drumeagul s-a transformat in cararuie. Ingusta, sinuoasa, printre pietre si stanci. In unele locuri abia aveai loc sa isi asezi piciorul. Si am uitat sa spun ca in picioare aveam tenisi chinezesti.  Cei care urca pe munte o sa zica “Asta-i nebuna” si eu nu o sa ii contrazic, pentru ca nu stiu ce a fost in capul meu… N-ar fi fost nici o treaba daca ar fi fost macar stanci, sa te cateri… ntz era doar cararuia, acoperita cu pamant din acela negru si fiiiiin fin, pe care nu aveai nici o stabilitate, de multe ori preferam sa calc pe iarba de pe langa carare… Urcusul meu a inceput incet sa devina un chin. Eram atenta si la aparat, sa nu il dau de stanci, ma agatam cu mainile de iarba, pomi, pietre si ma aburcam, incercand sa compensez cumva instabilitatea de sub picioare. Cand m-am asezat pe un pietroi sa mai beau o gura de apa si sa fac o poza si m-am uitat la haul din spatele meu, mi-a devenit foarte clar ca nu mai am cum sa ma intorc tot pe acolo. Nu incaltata. Mai aveam doua optiuni. Sa merg pe creasta si sa cobor in Remetea, acolo coborasul este mai scurt si mai usor, sau sa incerc pe partea pe care o vazusem pe langa pestera. Era grohotis acolo, dar poate aveam sansa sa gasesc o carare…

Traseul m-a dus pana in varf, adica exact pe inima uriasului. L-am salutat si am povestit noi doi… Si cred ca am vorbit si tare, oricum nu ma auzea decat el… Apoi am luat-o lin, pe cararuia de pe platoul care era sus. O minune… Din cand in cand imi aruncam ochii inspre vale, sa vad daca nu gasesc traseu de coborare… nici pomeneala, numai stanci si incepusem sa ma nelinistesc, umbra muntelui se apropiase mult de baza, ceea ce insemna ca au trecut ceva ceasuri bune de cand am plecat… nu puteam aprecia cat. Detectez un loc pe unde puteam cobori, era iarba amestecata cu stanci. Trecea exact pe langa pestera pe careo vazusem de jos si tineam minte ca acolo vazusem si ceva carari. Asa ca, am pornit, nu inainte de a-i spune uriasului, ceva de genul “Tu m-ai adus aici, acuma tu sa ma dai jos cum stii, eu am incredere in tine”.  Am coborat vreo 30 de metri pe iarba si stanci, pana cand s-au terminat brusc intr-un grohotis. No way to return. Mi-am amintit ce imi spusese salvamontistul. Daca stii cum sa il cobori, e extraordinar. Da? No bine! Si eu trebuie sa pot. Mi-am legat bluza de trening la brau, am prins cu ea si aparatul care imi era trecut peste gat si pe sub brat, l-am fixat de talie si l-am invelit bine cu manecile, l-am asigurat cat am putut. Apoi am calcat pe pietre. Un pas. Si al doilea. Atat, ca mi-au plecat toate pietrele de sub talpi, asa ca am tras o tranta in fund si am inceput sa plutesc spre vale. Nu am avut timp sa ma panichez, ca alunecarea a inceput sa incetineasca, deoarece talpile adunau pietris si il faceau sa franeze. M-am oprit, apoi am scos un pic talpile din pietre si iar am pornit. In fund. Vreo 10 metri. Era o senzatie de nedescris. Am inceput sa rad ca o nebuna. Tare,  in hohote, de rasuna tot muntele. Deci asa vrei sa ma cobori uriasule? Am inteles! Si mi-am dat drumul la vale. Ma lasam sa alunec nu foarte repede, atat cat puteam sa controlez, mai opream si studiam terenul. Interesant este ca nu alunecam pe pietre…adica sa ma zdrelesc, sau sa imi rup pantalonii. N-am avut nici o julitura. Alunecam cu pietrele deodata…n-as sti sa explic cum… la un moment dat partia mea se sfarsea brusc iar cateva pietricele care mi-au luat-o inainte se auzeau cazand in gol. Yeap, prapastie. Ok, m-am tras catre exterior, am iesit pe margine, am coborat pe stanci cativa metri, apoi, Ura! alt pietris! Distractie din nou, vreo doua sute de metri. Deja eram meseriasa. Ma simteam un fel de Muad’Dib al grohotisurilor si imi spuneam asta razand, in timp ce cautam un vad mai bun de coborare. Am invatat ca nu peste tot e la fel. Nu toate dimensiunile de pietre te duc la vale. Cand am ajuns intr-un loc cu pietre mai maricele, gata cu alunecatul. In picioare, saltat peste ele, cu grija pana gaseam din nou vaduri potrivite. Pietricelele foarte fine iar nu erau bune. Stateai pe ele si nimic. In schimb erau perfecte sa cobori pe ele in picioare. Cu salturi ca si ala de o fo primul pe luna. Si iar pietre mai marisoare, abia asteptam sa ma trantesc in fund si sa mai merg la vale…

Pana la urma tot asa, dintr-o partie pe alta, am ajuns la baza grohotisului, fara nici o julitura, fara sa fi cazut vreodata sau sa am vreun motiv sa ma panichez. A inceput o portiune cu iarba si stanci. Abrupta rau. Acuma, daca tot eram obisnuita sa ma trantesc pe jos, a fost simplu. Ma asezam, ma lasam in jos pe piatra, coboram un metru. Si tot asa, din metru in metru, tinandu-ma de iarba. Abia aici mi-am rupt pantalonii, ca s-au agatat intr- o stanca… Foarte interesant si coboratul in fund pe iarba (Eu cred ca daca acum citeste ce am scris vreun alpinist profesionist,  se ia cu mainile de cap si plange). La un moment dat am ajuns la loc pe unde se puteau folosi cele doua picioare din dotare, asa ca am luat pozitia bipeda si am coborat normal.

Restul a fost o joaca. Am alergat cei aproape trei kilometri pana la pensiune, era deja cald bine, am mai facut cateva fotografii… Pe drum intalnesc niste oameni, ii intreb cat e ceasul…pai aproape 11… Mi-am continuant drumul, nu inainte de a ma intoarce, a saluta si a-i multumi muntelui…

Am insemnat cu rosu (traiasca paint-ul!) traseul.

PS. Ieri am dormit dusa de cum am ajuns acasa, astazi am descoperit ca am extraordinar de multi muschi. Sute. Si toti dor  (la picioare ma astptam… dar de ce soarele meu  am febra musculara la gat , la pectorali, la abdominali, la omoplati ba chiar si la degete, numai Dumnezeu stie! )

PS2. maine o sa postez si frumoasele fotografii  (nu de alta dar ca sa am o scuza ca am carat ditamai  aparatul de un kil  pana acolo si inapoi…)

Later post, fotografiile:

Pensiunea, inca adormita

Cetatea Coltesti, cu primele raze de soare

barba uriasului

capul, vazut de sus

Grota studentului

Pe platoul din varf

 

Prima sanie de grohotis

Inapoi pe pamant