Dimineaţă. O dimineaţă ca toate celelalte. Adică nu chiar, că am ajuns cu vreo 3 minute înainte în staţie, bad timing, că de obicei ajung exact atunci când trebuie sa pun piciorul in autobuz. Dacă tot am ajuns, ma sprijin de peretele clădirii crescute în staţie şi încep să studiez lumea. Fătuci îmbrăcate frumos, fătuci dezbrăcate (bustieră fără bretele+pantaloni scurţi +şlapi cu deget+poşetă maaaare = ţinută de mers la serviciu), oameni cu gânduri, oameni fără gânduri, navetiştii revărsaţi din autobuzul de Apahida, câinele lup care s-a învârtit pe acolo de vreo 5 ori… pesemne că a venit dupa mirosul stăpânului până în staţie, unde l-a pierdut. Mai imi zboară prin cap un gând cu Hachi, catelul acela care a aşteptat o viaţă întreagă, în gară să i se întoarcă stăpânul, imi spun că trebuie să văd filmul şi la fel de repede imi spun că de buna seamă că nu o să îl văd pentru că se plânge. Toata lumea mi-a spus ca se plânge la filmul acela. Si eu consider ca am plâns destul luna asta, de cand cu articolul lui SuperJa  despre Zeus. L-am citit într-o seara, eram înca în vacanţă, si m-a prins povestea şoricelului nou-născut, crescut (literalmente) la sîn. Un basm real, într-o casuţă reala de basm, cu personaje de basm reale. Rezultatul poveştii a fost un videoclip cu fotografii minunate.

Fratele meu, dar nimeni nu m-a prevenit că la un moment dat soricelul acela, care era sufletul poveştii, moare. Şi  că urmeaza fotografiile cu minunea aceea mica, fara viaţă si cu ochii stinşi. Şi mai era si melodia….

Am plans. Cu şiroaie de lacrimi, cu hohote inabuşite în pernă şi cu sughiţuri. Apoi am căutat prin tot internetul povestea şi videoblogul “mamei” lui. Si am mai tras o tură de plâns, că am citit că la o săptămâna dupa ce i-a murit şoarecele,  i-a murit si catelul. Nu mi-a fost suficient, dimineaţa i-am arătat si soră-mii videoclipul. Aşa m-am ales cu doi oameni, ea şi bărbatu-so, care se uitau stupefiaţi la mine cum bocesc, că bineinţeles că mi-au izbucnit lacrimile de la primele acorduri. Sora rămăsese cu gura căscată, se uita când la mine când la monitor, a închis gura numai când a primit un ghiont de la cumnatul, care o întreba, soptit, in franceza “Ce a păţit Dana?” Sora-mea îi spune că am păţit un soarece, că plîng de mila lui, omul se uită la mine cu infinită milă si alege sa plece din camera, asta dupa ce a luat in plex o privire cruntă de la Sora. Aşa ca am mai plâns, liniştită, vreo 10 minute.

Revenind. Alung din minte Hachi, arunc o jumate de ochi ceasului din staţie, văd că mai am 2 minute pîna  vine autobuzul şi iar alunec în gînduri, asta în timp ce trag cu ochiul la fusta unei tipe care imi chiar plăcea. Modelul fustei vreau sa zic. Si-mi plăcea si bluziţa care o avea, şi sandalele. Tipa era chiar ok, si chiar detectam o uşoara satisfacţie, pentru că tot mai rar văd oameni bine imbracaţi (adica, mă rog, imbrăcaţi după gustul meu). Avea către 35 de ani, părul şaten şuviţat cu blond spre cenusiu, ochelari de soare, finuţă, îngrijită, ok.

La un moment dat se întoarce şi mă întreabă de autobuz. Exact cel pe care îl aşteptam şi eu. Îi zic ca vine intr-un minut. Imi zice că şi ea merge zilnic cu el, dar că nu s-a obosit să ţină minte orarul. Ok. Sunt trei autobuze dimineaţa, la interval de 10 minute. Uşor de tinut minte, sau dacă nu, puteţi să  descărcaţi programul autobuzului de pe internet.

De acolo încolo, toata conversaţia mea cu tanti Doamna a fost un monolog. Al ei. Desfăşurat in cele 25 de minute cât a durat călătoria. Despre  cât de putin timp are (nu vi se pare ca  s-a micşorat timpul? că nu mai avem vreme de nimic?!) Ba da, mi se pare si as putea să îi povestesc o gramada despre teoriile pe tema asta, dar nu apuc, pentru ca imi spune cum n-are stare, cum le face ea pe toate, cum n-are nici rabdare sa stea la birou, apoi despre fătucile care rămân gravide la 12 ani şi că vaaaaaai aveţi copil de 13 ani?! Mare atenţie doamnă, ca acum e cel mai greu (no, nu zău, chiar?). N-apuc să îi răspund nici la asta că sărim repede la soarele ultraîncins şi la radiaţiile ultraviolente şi cât de tare o mănâncă pielea, că a stat ieri numai 4 ore la plajă, şi nu s-a făcut atît de neagră cum se făcea de obicei, că altă dată numai dinţii îi ramîneau albi, apoi despre colegele de birou si despre Tanţi de la facturare şi culoarea ei de ojă, despre traseul pe care îl avea azi de facut prin oraş şi despre cât era de nefericită că în weekendul care urma îi venea o prietenă, care va avea nunta si va pleca mireasă de la ea de acasă. Vă imaginaîi că trebuie să curăţ şi să aspir… si toata agitaţia… Şi să nu uit, despre soţul ei, băiat de treabă da cam mototol. Si, o da, despre sora ei din America, care a facut treaba buna acolo in 10 ani. Are casă şi maşini şi sa o vezi cât de eleganta îi si cât dă pe ea… Si că s-a gandit ea că ar trebui sa facă un copil, da vez tu că cu copiii ăştia nu îi chiar aşa uşor. Că ma tem ca aşa de drag o sa îmi fie că o să il răsfăţ… da nici aşa nu-i bine, ca io nu vreau să mi se urce dupaia în cap cînd creşte mare… că aşa-s copiii ăştia… un verişor are un băiat de doi ani, să il vezi cum bate pe tastatură… altă generaţie, doamnă, altă generaţie, nu ca noi, ce noi am stiut de calculatoare? Da tre’ sa tinem pasul… ca şi eu la serviciu…..

Cand ne-am dat jos din autobuz ni s-au despartit drumurile, asa ca am apucat sa deschid si eu gura: “La revedere”.

Să mai spun ce linistite si minunate mi s-au parut cele 10 minute de plimbare până la sediu? Şi ce frumos păsăreau ciripelele?