Luni am reuşit, în sfârşit să ajung în oraş să rezolv problemele pe la finanţe, impozite, şi de-astea.
O chestie de care îmi era groază-groază era legată de obţinerea declaraţiei de radiere pentru Dacia mea. Ideea este că nu ştiam de unde să o apuc. La finanţe mi-au spus să merg la primărie. La primărie m-au trimis dintr-un birou intr-altul, prin toate cotloanele şi toate gangurile, până ce, în sfârşit, al 5-lea birou în care am fot trimisă a fost cel câştigător.
Acolo, intr-un spaţiu imens, cu o grămadă de birouri, era o tanti blondă şi încă doi nenea poliţişti. Unul îmbrăcat în civil care lucra cu insistenţă la un calculator şi încă unul care completa nişte hârtii. Tot cu insistenţă, că era încruntat rău. Tanti blondă îmi face semn să merg la ea, eu mă execut şi când ajung în faţa biroului încep să îi turui poezia cu nevoile mele, că déjà o ştiam pe de rost, doar o mai spusesem de 5 ori până atunci. N-apuc bine nici să ajung la jumatea descrierii narative, că domnul îmbrăcat în poliţist îşi ridică ochii din hârţoagele lui, mă priveşte o clipă, apoi se ridică, vine în viteză, mă plachează că la rugbi şi mă trânteşte pe un scaun pe care l-a cules pe drum.
- Staţi doamnă jos, că în condiţia dumneavoastră nu este recomandat să stai în picioare. Si păreţi şi cam obosită. Eu îl privesc ca picată din lună, pentru că nu înţeleg nicicum ce condiţie am. Aşa că întreb.
- Ce condiţie ?
Răspunsul îmi vine instantcanesul, cum nici bunul Arhanghel Gavril n-ar fi putut să o facă :
- Păi sunteţi gravidă, doamnă !
Faţa mea grăia expresiv de dată asta: « Să mori tu ! Zău ? »
După care m-a apucat râsul. Dar din ăla cu hohote.
- Acuma, e drept că n-ar fi rau să mai slăbesc vreo 10 kilograme, dar de gravidă nu-s gravidă, jur!
Adevărată fază comică a fost după aceea. Nenea politistu, care am înţeles că era şi şeful de birou, a roşit tot şi a dat în bâlbâială încercând să îşi ceară scuze, iar tanti blondă îşi afundase ochii în monitor si îi trebuia serios un ceai de cucută ca să îi sterga expresia de satisfacţie de pe faţa, se vedea clar că se simte răzbunată, că tocmai o admonestase acelaşi om, cu câteva minute înainte, de faţă cu mine.
Râdem ce râdem, eu chiar m-am distrat copios, în timp ce îmi sugeam cu disperare burta, până când am realizat că degeaba îmi lipeam eu stomacul de coloană că oricum nu se vedea, că aveam o haină mai largă plus o eşarfă enormă pe deasupra. Si asta îmi spusese şi omul, că l-a dus în eroare greşită eşarfa.
Probabil ca să îi iert gafa, a fost din cale-afară de drăguţ, a stat lângă mine şi mi-a dictat cererea, m-a asigurat că o îmi primesc hârtia joi dupa masa şi ne-am despărţit cât de cordial posibil.
Logic că am ieşit din primărie şi m-am înfipt intr-un magazin de eşarfe şi mi-am luat două mai mici, aşa, până la stomac :)
Joi când m-am dus după document, am găsit-o pe doamnă blondă în hol, chinuindu-se să tragă ceva la xerox. Am stat vreo 5 minute privind-o cum încerca disperată să copieze un tabel. Disperată pentru că ea punea coala pe scanner orizontal şi din copiator îi ieşeau foi verticale, cu jumate din tabelul ei. După aceea au început variaţiuni. Punea coală invers, tot landscape, şi din copiator îi ieşeau tot coli format portrait cu cealaltă jumate de tabel. A treia oară a încercat o şmecherie. A pus coală la fel, dar la baza scanerului, nu sus în colţ. Ghici ce a ieşit ? Tot o jumate de tabel dar în josul paginii… Până la urmă mă hotărăsc să o salvez, numa că îmi trebuia şi diplomaţie, să nu o fac să se simtă proastă, că adio docoment.
- Nu aţi încercat invers ? Se uită la mine că la prostul satului şi îmi explica că nu trebuie invers, că pe invers e alb, şi ea vrea să copieze tabelul.
- Nu, nu ! încercaţi să puneţi coala pe verticală. Si îi întorc tabelul cum trebuie. Mai cu neîncredere, mai cu ciuda, să îmi arate ea că nu am dreptate, apasă pe butonul verde şi, ce să vezi! A ieşit exact cum trebuie! Extraordinar!
Bineînţeles că mi-am cerut scuze că mi-am permis să îi dau sfaturi, dar s-a întâmplat să ştiu doar pentru că aveam şi eu un copiator identic la birou, ea m-a înţeles şi m-a iertat, aşa că am intrat amândouă în birou să îmi dea hârtia.
Erau şi colegii ei acolo, aşa că, deoarece mi-am învăţat lecţia de dată trecută, cum am intrat cum m-am trântit pe scaun.
Hohote generale.
Mă văzuseră de la început, bineînţeles că 7 perechi de ochi (între timp mai veniseră şi ceilalţi şi se vede că fuseseră puşi la curent cu întâmplarea de luni) erau îndreptaţi spre burta mea (inexistentă 
). No şi, în atmosfera asta destinsă, mi-am primit hârtia, am semnat pentru ea, şi am ieşit în glorie din birou, însoţită de o grămadă de urări de bine şi de zile frumoase
